Prieteni...exista nu ca nu exista, dar ca ii greu de trait fara ei, iar cand sunt cu ei ii ranesc. Imi pare rau, dar se pare ca asta fac, ii ranesc. Dar spre deosebire de alti oameni nu sunt superficial, ii iubesc pe toti prietenii mei, chestia cu ranitul ii involuntara...si daca stam sa ne gandim cine a zis ca viata-i perfecta?...nu sunt superficial, sunt om, imi place sa am dar renunt foarte greu, sunt ok, lupt pentru ceea ce vreau si da sunt om, ceea ce imi place cel mai mult la mine (fara pic de narcisim) este ca nu ma las influentat de tot felul de chestii vazute si nevazute, am propriile idei, am o lume comuna cu ceilalti, niciodata nu am incercat sa am o lume doar a mea...as fii prea egoist sa fac asta, nu incerc sa ma inchid intre patru pereti si cand am probleme sa ma consult cu prietenii virtuali...by the way...nu am prietni virtuali, nu pot pastra o relatie de prietenie la distanta, poate ca sunt prea simplu, imi plac chestiile naturale...nu se compara un zambet pe viu sau altu pe webcam...nu cred ca exista prietenie adevarata pe net, viata reala ii chiar aici in fata noastra, dar suntem noi prea lasi sa acceptam ca viata asta poate fii si urata...suntem prea lasi sa luptam pentru cineva...suntem prea lasi sa avem ceva obtinut cu forte proprii, incercam calea usoara, care pe cat este de usoara pe atat este de amagitoare.
In final ajungem sa traim doar noi, un ecran de calculator si cativa figuranti care cica is prietenii tai...asta nu e viata, viata ii alta, viata ii istorie, prezent si trecut...prietenia ii plimbarea aceea plina de rasete si patani, iar cand ajungem acasa radem din nou pentru cele petrecute, prietenia ii aceea imbratisare in care ii spui, sunt aici alaturi de tine, totul va fii ok...prietenia ii starea aceea de tristete pentru ca el sau ea nu a raspuns pana acum la telefon...prietenia ii in noi...nu ai cum sa simti toate astea cu cineva care nici nu stii cum rade, cat de galagios sau cat de enervant:))
Preferam calea usoara cum am zis si ne mintim ca asa suntem bine...hell no!...oamenii simteau nevoia de ceilalti in preajma lor inca din cele mai vechii timpuri...
Asa ca hai sa nu ne mai mintim ca o ducem bine...sa incercam sa luptam, pana la urma asta-i viata...o continua lupta de supravietuire...
Cum zicea o melodie frumoasa...in lucruri simple ma regasesc...nu vreau sa ma complic, nici macar cu tehnologia asta de ultima ora:))...am defecte si calitati, am prieteni...asta imi da o speranta ca viata mea are rost...
see ya!
sâmbătă, 23 ianuarie 2010
sâmbătă, 12 decembrie 2009
AMINTIRE DIN DECEMBRIE
Stau si ma intreb ce sa scriu, sunt prea plictisit ca sa gandesc, sunt prea plictisit ca sa invat ceva pentru facultate.Evenimente se petrec in viata mea, dar parca niciunu nu mai e important.Cred ca sunt in cadere libera, cad de undeva de foarte sus, dar ma gandesc ce se va intampla cand voi ajunge jos...ce impact va fii?
Da stiu, ii luna decembrie, toata ameteala ma cuprinde, tot ce inseamna decembrie: cadouri, colinde, familie, craciun, prieteni si daca ii sa fie si zapada.
Ma gandesc la copilarie, ce insemna decembrie atunci...wooow, insemna mult mai mult decat acum, insemna fericire, cred ca eram cel mai fericit copil.O data m-am trezit am fugit la mama sa-i spun ca peste trei luni vine craciunul...eram in septembrie:))
Imi amintesc cum faceam oameni de zapada cu toti prietenii mei, imi amintesc cum ma pregateam pentru ajunul craciunului cand asteptam sa vad cea mai stralucitoare stea pe cer.
Foarte multe amintiri de decembrie sunt legate de tata, cum il asteptam sa aduca bradul si nu orice brad cel mai mare pe care il gaseste, asa ii spuneam cu o seara inainte.Parca il vad pe tata imbracat foarte gros cu o caciula neagra tinand un brad mare in ambele maine si intrand in casa primul lucru pe care il facea era sa ma i-a in brate.Urma bineinteles sa-l impodobim, eu tata si surorile, mama nu avea rabdare:))...eu abea asteptam sa fie gata sa pot sa-l arat copiilor ce brad frumos am eu, cel mai mare pe care l-a gasit tata.
Tot in decembrie, era deja traditie la noi ca in fiecare seara mama sa ne spuna o poveste, eram cu toti foarte atenti la ea, tata o mai corecta pentru ca mama stia foarte multe povesti si le mai incurca:)), dar tot mama avea un dar sa povesteasca, eram in lumea aceea din poveste, uitam de lumea reala, imi doream sa cunosc personal eroii povestii.
Chiar si acum mai am desenele pe care le faceam in fiecare zi, imi placea sa desenez, normal tematica fiind iarna.
Si acuma simt acelas lucru, doar ca simt in trecut, simt ca ceva lipseste, simt ca intre mine si glasul mamei sunt cateva mii de km, intre mine si tata sunt foarte multi oameni, intre mine si surorile mele sunt foarte multe ganduri, intre mine de acum si eu cel de atunci exista maturitatea...inca sunt in cadere, vreau sa adorm sa nu simt cand voi ajunge sa ma lovesc de pamant...vreau sa adorm...
Da stiu, ii luna decembrie, toata ameteala ma cuprinde, tot ce inseamna decembrie: cadouri, colinde, familie, craciun, prieteni si daca ii sa fie si zapada.
Ma gandesc la copilarie, ce insemna decembrie atunci...wooow, insemna mult mai mult decat acum, insemna fericire, cred ca eram cel mai fericit copil.O data m-am trezit am fugit la mama sa-i spun ca peste trei luni vine craciunul...eram in septembrie:))
Imi amintesc cum faceam oameni de zapada cu toti prietenii mei, imi amintesc cum ma pregateam pentru ajunul craciunului cand asteptam sa vad cea mai stralucitoare stea pe cer.
Foarte multe amintiri de decembrie sunt legate de tata, cum il asteptam sa aduca bradul si nu orice brad cel mai mare pe care il gaseste, asa ii spuneam cu o seara inainte.Parca il vad pe tata imbracat foarte gros cu o caciula neagra tinand un brad mare in ambele maine si intrand in casa primul lucru pe care il facea era sa ma i-a in brate.Urma bineinteles sa-l impodobim, eu tata si surorile, mama nu avea rabdare:))...eu abea asteptam sa fie gata sa pot sa-l arat copiilor ce brad frumos am eu, cel mai mare pe care l-a gasit tata.
Tot in decembrie, era deja traditie la noi ca in fiecare seara mama sa ne spuna o poveste, eram cu toti foarte atenti la ea, tata o mai corecta pentru ca mama stia foarte multe povesti si le mai incurca:)), dar tot mama avea un dar sa povesteasca, eram in lumea aceea din poveste, uitam de lumea reala, imi doream sa cunosc personal eroii povestii.
Chiar si acum mai am desenele pe care le faceam in fiecare zi, imi placea sa desenez, normal tematica fiind iarna.
Si acuma simt acelas lucru, doar ca simt in trecut, simt ca ceva lipseste, simt ca intre mine si glasul mamei sunt cateva mii de km, intre mine si tata sunt foarte multi oameni, intre mine si surorile mele sunt foarte multe ganduri, intre mine de acum si eu cel de atunci exista maturitatea...inca sunt in cadere, vreau sa adorm sa nu simt cand voi ajunge sa ma lovesc de pamant...vreau sa adorm...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)